O pata de culoare...

Intr`o zi, impreuna cu niste prietene ne`am asezat pe o banca iar in fata noastra era o pereche de indragostiti; el era asemeni unui copil. De altminteri nu era decat un copil mare si salbatic, imbatranit de timpuriu. Daca parea varstnic, daca avea zbarcituri, asta se datora faptului ca simtea bucuria de a trai, bucuria lasa urme tot atat de adanci pe chipul omului ca si boala, sau ca orice truda. Ea, la randul ei, va imbatrani degraba, caci traia mult mai intens viata, parand ca vede totul mai mare si mai colorat. Si...

-Ce frumos are sa fie!

-Iti place asa ceva?

-Da! Imi place grozav de mult.

Glasul lui domol si melancolic parca dorea sa fie contrazis. Insa nu mai gasea nimic de spus in privinta asta. nu parea sa fie genul de om care sa vorbeasca in spijinul lui.

Deodata in capul ei se petrecu ceva. incepea sa`si dea seama de legatura dintre realitate si vis, fenomen care arata sfarsitul unui copilarii. Pana atunic ea iti privi propriul drum in viata, insa acum facea parte dintr`un tot, realiza ca se va schimba.

-Trebuie sa plec! spuse ea sub imboldul pornirii sale de liberate. Se temea de el, si totusi zilele fara el erau fara nicio noima.

Multa vreme n`am auzit decat cele doua glasuri care nu incetau sa se contrazica, intrebandu`ma mereu cum s`a sfarsit povestea celor doi...